In Ritm De Merlot

In Ritm De Merlot

           O senzatie de liniste si pace ii invaluia toate simturile. Ii placea sa se gandeasca la ea ca la o pace temporara interioara. Cu toate acestea era din ce in ce mai slabit, starile de febra nu il parasisera ba mai mult se accentuasera. Nu mai pusese nimic in gura de mai bine de 6 zile si se incapatana sa nu o faca nici in continuare in ciuda tuturor reprosurilor ce le auzea in jurul sau. Slabise considerabil iar stresul si starea depresiva ce si-o alimenta singur il macinau si il devorau. Vizitele prietenilor de odinioara se rarisera, satui si ei sa il mai vada distrugandu-se singur. Rand pe rand au incercat la inceput sa il aduca cu picioarele pe pamant, apoi sa il faca prin diverse metode sa uite cele intamplate iar in cele din urma, cand starea lui s-a agravat cazand la pat, au recurs la ajutor de specialitate. Nici macar doctorii ce ii fusesara adusi insa nu reusisera sa il intremeze, lovindu-se mereu de incapatanarea si cerbicia lui in a le asculta sfaturile. Stiau si ei ca totul trebuia sa plece de la el si de la vointa lui de a-si reveni, nicidecum de la  vreun sfat sau vreun tratament medical. Cu toate acestea se incapatana sa se izoleze de restul lumii, refuza hrana si isi gonise aproape toti servitorii din casa. O singura slujnica se incapatanase sa nu il paraseasca. Nimeni insa nu stia daca o facuse doar dintr-un spirit de devotament ori sentimente de alta natura o impiedicara sa plece laolalta cu ceilalti. Zilnic ii schimba farfuriile cu mancare, mereu cu speranta ca in dimineata urmatoare va gasi vesela goala, fara nimic din ceea ce ii pregatise cu o seara inainte. De fiece data insa se vedea nevoita sa-i ia bolul neatins din acelasi loc in care il asezase. De o vreme incoace nu o mai lasa nici sa ii schimbe asternutul, cu toate ca dimineata il putea chiar stoarce de la febra. Nici cand isi parasea camera pentru scurte plimbari in curtea casei nu indraznea. O facuse odata. Ia schimbat asternutul, a aerisit camera, a golit scrumierele. Nu asteptase multumiri, si poate nici macar un zambet sau o grimasa din partea lui, insa cu atat mai putin s-ar fi gandit ca va cadea prada unei furii pe care nu o mai vazuse la tanarul domn niciodata. In ziua aceea a batut-o crunt, urmele fiind vizibile inca pe fata ei.

          Statea si il urmarea cum isi purta pasii agale pe potecile parcului din spatele casei, calcand greoi in acel decor tomnatic, printre rauri de frunze vestejite. Nu iesea niciodata cand era soare. Prefera sa se plimbe doar in dupa-amiezele si serile innorate cand statea sa ploua, mutandu-se apoi in camerele imense ale casei de indata ce primii stropi de ploaie isi faceau aparitia. Erau doua incaperi mari cu larga deschidere, printr-un balcon imens, catre o terasa de la marginea parcului. Aveau podeaua din marmura alba si candelabre din cristal desprinse parca din grandoarea celor de la Versailles. Renuntase insa la majoritatea decorurilor, la piese de mobilier, si vitrine, la carpete si la aproape toate tablourile. Mai pastra doua fotolii in fiece camera si o singura canapea, toate invelite cu panza alba, martore parca la o crima oribila petrecuta acolo, alaturi de ochii sfidatori a catorva nuduri asternute pe un tablou in ulei. Pe jos, pe marmura fina, era asternut un covor subtire de frunze moarte, aduse de vant prin ferestrele larg deschise. Perdelele disparusera demult, singurele supravietuitoare fiind draperiile din matase ce pastrau urme vizibile de la vant.

        Azi il simtea parca mai linistit, insa, tocmai acea serenitate nu-i dadea pace. Simtea apasarea din pasii lui, din respiratia lui, din  aer. Nu putea fi altceva decat linistea aparenta dinaintea furtunii. Un cantec mut de lebada. Pentru prima data luase un palton pe el si un fular, aruncat neingrijit la gat, inainte de a iesi. Pentru prima data ridicase privirea in directia ei cand o auzise. Ii era teama sa ia totul ca pe un semn bun. Prea mult timp trecuse de cand cazuse prada disperarii si durerii. Prea mult timp de cand incetase sa mai spere, sa mai traiasca cu adevarat. Uitase chiar ultima data cand ii daduse buna-dimineata jovial, asteptand pofticios sa ii aduca la biroul sau de lucru cafeaua cu lapte si miere. Incerca un efort de memorie pentru a descoperii ultima partida de vanatoare alaturi de prietenii sai, ultimul sfarsit de saptamana cand isi pusese ogarii la treaba. Acum nici pe acestia nu-i mai avea. Unii murisera iar cei care ramasesera in viata ii daduse unei cunostinte sa ii ingrijeasca. Isi amintea imaginea bucatariei cateva luni in urma... Forfota ce o cuprindea aproape la fiecare vizita anuntata. Avea ceva din grandomania vechilor nobili. Totul trebuia sa fie imaculat, mancarurile din cele mai alese si intodeauna cu mult mai mult decat ar fi fost necesar unui numar triplu de oaspeti. Iepuri fripti, rata sau fazan umplut cu ciuperci, laba de urs, prepelite pe protap, purcei de lapte, vitel inabusit in unt, pastravi marinati... Erau serviti din cele mai scumpe portelanuri existente si tacamuri din argint. Nimic nu trebuia sa ii afecteze imaginea si totul trebuia sa fie mai mult decat pe placul musafirilor, indiferent de cine erau acestia. Era o vreme, isi amintea ea, cand era perfect. Trebuia sa fie perfect.

                Serile se incheiau cu el recitand din Baudelaire ori Byron, lasandu-se toti prada aromei celor mai fine vinuri. Discutau alteori filozofie pana in zorii zilei sau pana cand se retrageau in camere cu ochii carpiti de somn ori ademeniti de cate o prezenta feminina. Erau zilele in care ea se simtea utila, in care simtea ca munceste pentru un adevarat gentelman. O slujba care devenise aproape o traditie in familia ei. De mai bine de un secol slujeau alaturi de ei si iata ca firul era pe cale sa se rupa. Ultimul membru al acelei familii parea sa se stinga pe zi ce trece. Nu putea sa fie martora la asa ceva. Nu vroia sa fie ea aceea care ar fi asistat la asta. Supravietuisera razboiului, trebuiau sa fie in stare sa treaca si peste asta. Acum cand in fata lui se deschisese o cariera promitatoare, cand lucrurile pareau sa se aseze in tara, acum era momentul sa profite, sa-si faca un nume. Nu vroia sa il lase sa renunte asa usor insa nici nu putea face nimic. Era total schimbat si mai grav, parea resemnat. Incercase sa readuca langa el cativa prieteni insa ii gonea mereu fie prin aceleasi nesfarsite lamentari, fie prin izbucnirile lui de multe ori violente. Niciodata nu a fost curioasa de amanuntele idilei ce il adusesera in acel hal desi cunostea ce se petrecuse. Era de altfel imposibil sa scoata de la el un simplu gest d-apai o vorba , sau mai mult, detaliile unei iubiri neimplinite.

          A fost surprinsa sa vada ca in seara asta a intrat mai repede in casa desi nici nu incepuse inca sa ploua si nici obisnuita pauza langa vechea fantana arteziana nu o luase. Era o constructie nu de mari dimensiuni, din piatra, peste care timpul lasase urme vizibile. Altadata alba, acum culoarea hepatica se incadra de minune in peisajul depresiv al curtii. Nu mai functionase de ani buni dar apa de la nenumaratele ploi se adunase in bazinul ei. Trecuse multa vreme de cand nu o mai vazuse curatata de frunze. In mijlocul ei trona o statueta a unui inger. Una din aripi ii era sfaramata iar dare negre i se prelingeau pe obraji, atribuindu-i o imagine apocaliptica.

Ii paru foarte straniu cu atat mai mult cu cat el mereu se oprea pe marginea fantanii, zabovind pret de cateva minute. Era locul in care in ciuda sfaturilor medicilor si cunostintelor, savura cateva inghitituri de cognac. Abia apoi, pana ca accesele de tuse sa il napadeasca, lua usor drumul catre casa.

           Il urmarii pe jumatate ascunsa de tocul usii, cum intra inauntru si porni glont catre camera sa de lucru. Acolo obisnuia doar sa studieze tainele pamantului acum insa ii devenise si camera de zi si dormitor. Nu facea altceva decat citea sau scria, excesiv de mult, poeme fara noima si sens, simple insiruiri de cuvinte macabre. Nu parea sa bage de seama nici macar cand ea intra seara de seara si ii aseza cate ceva de mancare sau cate un pahar de vin.         

Cand era mult trecut de miezul noptii, pasi in camera lui, usor, ca si cand nu ar fi vrut sa tulbure somnul unui sugar desi stia ca un intreg regiment in mars fortat nu l-ar fi facut sa intoarca privirea. In fundal, de undeva dintr-un colt al camerei de la un patefon se auzea incet de tot o bucata muzicala indescifrabila pe moment. Dupa cateva secunde de atentie realiza ca ceea ce se auzea era Carmen. Inainta spre biroul lui si abia cand trecu pe langa pat observa ca adormise citind. Ii lua cartea usor din mana asezand-o cu sfiala si evlavie pe noptiera. Era acelasi volum de Baudelaire pe care parea ca ar vrea sa il toceasca.

        Stinse un chistoc de tigara ce fumega in scrumiera de piatra de pe birou si vru sa indeparteze acul patefonului de pe placa.  Ezita iar apoi renunta lasandu-se in vraja muzicii. Il privii intai cu sfiala pentru ca mai apoi, asezata intr-un fotoliu, sa il soarba din priviri. Lacrima si incerca sa inteleaga cum ajunsese in acel stadiu. Isi amintea cum o chemase odata alaturi de el, sa priveasca impreuna o tanara domnisoara dormind. Atunci i se paruse tare nefiresc insa acum il privea fara cea mai mica remuscare. Nici in timpul somnului nu mai avea nimic din stralucirea de alta data. Nici macar visele nu pareau a-l smulge din cosmarul care il traia. Plangea in somn, icnind incetisor si tremura spasmotic. Se ridica incet si cu grija mai aseza o patura deasupra lui. Se ghemui apoi in fotoliu, cu picioarele la piept si lua cu ambele maini cupa de vin din care nu parea ca el sa fi luat mai mult de o inghititura si sorbi incet. Daca nu ar fi fost ea pana acum, era dus de mult isi spuse. 

          Incerca sa inteleaga ce se petrecea in inima lui, in sufletului. Cum putea fi o singura fiinta, sursa unei astfel de avalanse de suferinta? Cat de mult trebuie sa o fi iubit ? Si cum de nu a renuntat deodata la ea sau chiar la viata lui? De ce a luat calea asta chinuitoare? Pesemne ca s-a jucat cu el, asemenea unui savant ce studiind un fluture sfarseste prin a-i smulge aripile, adaugandu-l apoi vastei sale colectii. Hm...sarmane...nu stiai cat de scurta poate fi memoria unei femei daca ea doreste asta ?...Nu stiai cat orgoliu nemasurat sta in ele, asteptand sa fie gadilat intr-una de neghiobi ca tine ? Odata cazut in mreje lor nu ai de ales. Esti o sirena prinsa intr-un navod pescaresc. Se minuneaza de tine, se distreaza cu tine iar apoi te ucid caci aduci ghinion. Te iau din biblioteca precum un volum prafuit, sufla delicat praful de pe tine, te lasa sa te deschizi singur, si ca prin magie, dupa ce te rasfoiesc fila cu fila te arunca pe un  raft de anticariat. Nu prostutule, nu te pastreaza aproape niciodata. Ba mai mult, vor face vizite batranului anticar strangand cu o mana la piept noul volum indragit, iar cu cealalta mai rup doua trei file din tine...

         Nu stiai ca roata se va intoarce odata si odata ? Cat de repede ai uitat toate petrecerile pline de fast, toate serile alaturi de domnite ce si-ar fi dat averea sa sfarseasca in asternutul tau... Nu, nu judecai rau cand credeai ca iti vor doar faima si averea. Dar greseai cand credeai ca-s toate o apa si-un pamant. Da, au fost poate destule care au sfarsit suferind. Unele doar din orgoliu altele din adevarata pasiune. Insa ai cazut in capcana vanatorului vanat.

         Il vazuse cum tresarise inca din prima seara cand daduse ochii cu ea. A fost prima data cand l-a vazut fastacindu-se, rosiind. Se schimba vazand cu ochii. Devenea peste masura de agitat in prezenta ei, si extrem de abatut cand nu auzea de ea cu zilele sau chiar saptamanile. Serile alaturi de prieteni se rarisera si isi pierdura incet incet tot fastul, in timp ce pentru ei ar fi vrut sa ii arate chiar si fata nevazuta a lunii. Vazuse cum se joaca cu el dar cine era ea sa-i spuna ? Si oricum nu mai asculta nici macar sfaturile prietenilor, ce in nenumarate randuri ii atrageau atentia ca e mai aprins decat ar trebui sau ar merita situatia. Asistase la cateva rabufniri violente ale lui, momente de singuratate in care lovea si spargea tot ce ii iesea in cale. Auzise de dupa usa camerei lui de lucru si cateva certuri cu ea. Urmau zile in care ramanea tacut, ganditor si toata fiinta lui emana tristete. Marele soc insa a venit cand intr-o dupa-masa de duminica, sosind de la vanatoare, intra in bucatarie carand trei fazani si un iepure in mana, si ii anunta senin ca vanduse castelul si urmau sa se mute. Era locul in care copilarise atat el cat de altfel toata familia lui de generatii. Era casa de care pana si familia ei era legata de generatii. Trebuia sa il urmeze oriunde s-ar fi dus. Isi amintea ca mama ei pe patul de moarte pe atunci o sfatuise asta. Nu ii impusese. Vremurile se schimbasera si putea decide si singura ce sa faca. Crescuse alaturi de el, il iubea pe ascuns de la 15 ani dar invatase sa-si controleze dragostea si sa o transforme in devotament pe masura ce anii adolescentei trecura. Nu putea sa il lase sa plece singur. Atunci in acea dupa-amiaza decisese sa-l urmeze mereu. Nu a fost atunci singura. Mai multi slujnici au vrut sa il insoteasca in noua casa insa multi erau inutili iar cei ce si-au gasit cate un loc au renuntat treptat pe masura ce starea lui s-a inrautatit. Trecuse mai bine de un an de cand se mutasera si era impacata deja cu ideea. Nu avea poate fastul vechiului castel insa nu era nici departe. Incepuse sa reia usor usor petrecerile. Prieteni noi, aristocrati ai zonei, prieteni vechi ce strabateau distante lungi doar pentru a-l intalni. Grandoarea parea sa  fi revenit la ea acasa. Locuri noi de vanatoare, largi parcuri pentru promenade nocturne, aceleasi petreceri mari. Cu timpul insa  s-au rarit iar imaginea ei de care se chinuise sa fuga aparea ca o agnoasa a trecutului. Rand pe rand camerele altadata cu aspect chiar princiar se transformau, pana la stadiul grotesc actual. Slabea pe zi ce trecea, refuza vizite si incepuse chiar sa jigneasca cu usurinta celui mai grobian birjar. Ramasese in cele din urma complet singur pentru ca mai apoi mare parte si din slujitori sa fie ori alungati ori fortati de imprejurari sa plece. Nici chiar cand a batut-o insa nu a vrut sa-l paraseasca. Reusise sa ii aduca prietenii inapoi insa pentru putin timp. Inevitabilul s-a produs in cele din urma si in cateva luni devenise epava de acum.

          Fosnetul patefonului o zmulse din ganduri. Lacrimile inca i se prelingeau incet pe obraji dar impietrira cand, ridicandu-si capul il vazu privind-o lung dintr-un fotoliu. Nu isi dadea seama daca ea era tinta sau privea undeva departe. Panica pusese stapanire si mainile incepura sa-i tremure. Ii era teama sa zica ceva si era de-a dreptul terifiata de reactia pe care ar fi putut sa o aiba el. Nu reusea sa distinga insa nimic din ochii lui. Nici manie, nici curiozitate, nimic. Pleca rusinata capul si cu miscari stangace vru sa se retraga din fotoliu usor catre usa, sa fuga, sa nu ii mai simta privirea. Isi retrase incet un picior de la piept si il aseza pe podea, insa nu apuca sa il coboare si pe celalalt ca un zgomot strident ii ingheta sangele in vine. Inchise ochii instinctiv nestiind ce se intamplase exact dar constienta ca ea era cauza producerii acelui zgomot. Un lichid ii se scurse sub talpa piciorului gol. Ii deschise totusi incet pentru a observa sticla de vin pe care o varsase pe marmura rece. Era prea stanjenita si prea coplesita de incarcatura momentului pentru a reactiona ca in alte dati, cand, ar fi sarit sa stearga mai repede decat ar fi apucat cineva sa vada ca ceva s-a intamplat. Se simtea ca o scolarita prinsa copiind de un profesor sever. Cu privirea plecata il observa insa cum se ridica agale si se indreapta spre semineu. Profita de momentul in care era cu spatele la ea pentru a scoate sortul de pe ea si trecand-ul pe post de carpa sa incerce sa stearga . Mainile ii tremurau insa, iar genunchii nu o mai ascultau. Vocea lui suna ca o lovitura de gong.

-        Las-o.

-        Dar...

-        Mai este destul... Bei un pahar cu mine ?

Era inmarmurita. Sangele ii navalii in obraji, tremuratul mainilor se accentua.

-     Cred ca va trebui sa torn eu in pahare spuse cu un suras crud pe fata.

 Ar fi vrut sa intre in pamant in clipele acelea. Ar fi vrut sa o ia la fuga dar parca o mana invizibila o tinea pironita in loc. Incerca sa refuze insa pe buze nu aparu decat o bolboroseala soptita. “Revino-ti! Tre sa te aduni si sa refuzi asa cum se cuvine” isi spuse. “Este de neconceput si ceva ce de altfel nu se cuvine. Controleaza-te” Totusi toata educatia care o avea si toata disciplina ce si-o impusese se clatinau din temelii. Un fior se descatusa innauntrul ei si ceva ii spunea sa intinda mana sa accepte acel pahar.

-     Nu fi prostuta...Nu musc...S-apoi una peste alta e neplacut sa refuzi un pahar de vin.

-     Dar....nu se cuvine...Eu...Doar....Stiti...

-     Ti se pare cumva ca ar mai fi nevoie de servitori sau majordomi pe aici ?... Nici macar un  popa sau un cioclu nu si-ar mai gasi rostul p-aici. Eh, de fapt popii nu si-au gasit rostul niciodata. Hai, trage fotoliul ala langa semineu si lasa copilariile.

         Realiza in acel moment ca nu mai avea sens sa se opuna caldurii ce o invaluise. O stia si el probabil cum stia si ea bine ca nu ramasese acolo doar din datorie. Totusi cu gesturi ce tradau mai degraba o supunere docila apuca spatarul fotoliului si il impinse langa semineu la doi metri de al lui. Cu mana tremurand lua paharul de vin si sorbi incet o inghititura mica. Ar fi vrut ca acel pahar sa nu se termine niciodata. Ar fi vrut sa-i vorbeasca sa il certe sa il palmuiasca sa il imbratiseze insa era prea coplesita de sentimente.

-     Stiti, mama dumneavoastra era totusi o femeie religioasa. Si nu e bine nici sa ii intinati memoria nici sa luati numele Domnului si slujitorilor Lui in desert.

-     Pe dracu...totul e desertaciune raspunse cu lehamite luand o gura de vin. Totul tine de noi insine. Suntem propriul nostru dumnezeu si diavol laolalta. Ne facem iadul si raiul deopotriva cu mana noastra. Taranul de pe camp nu munceste o viata intreaga pentru o mosie mai mare pe lumea ceailalta sau pentru osanale heruvimie ori serafime. Nu, trage ca sa aiba ce baga in gura, pentru o existenta mai buna prezenta, pentru ca apoi, ce-i tarana in tarana sa se intoarca. Ne este atat de greu sa acceptam ca nu mai e nimic dupa... Ne este frica sa ne gandim ca acolo se termina tot. Ceea ce nu am putut intelege, ceea ce ne-a inspirat teama am demonizat. Sau am divinizat. Umanitatea a comis crime inimaginabile in numele acestui dumnezeu si a atribuit altele si mai teribile unui asa zis diavol. Cat de usor e sa aruncam raspunderea. E asa usor sa ne exprimam idealurile in cuvinte si sa le adaugam un “Da doamne” intru implinire, fara ca insa sa miscam un deget.

-     Daca imi permiteti....

-     “Daca imi permiti” si poate nici atat...Suntem la un pahar de vin, discutam liber ce naiba... Plus ca nu cred ca mai e cazul sa pastram distanta asta ce dureaza de mai bine de 10 de ani... Aminteste-ti ca eram copii si alergam prin padure ca bezmetecii fara sa stie nimeni unde suntem sau mai mult ca suntem impreuna. Dar sa nu divagam....cel putin nu inca...hai, spune...

Mana ei se inclesta pe pahar. Franturi din zeci de amintiri ii invadau mintea. Trebuia sa isi pastreze cumpatul.

-     Dumnezeu iti da, nu iti baga in traista...

-     Cat de patetic suna... Nimic mai mult decat o simpla vorba populara extrasa din viata de zi cu zi. Normal ca atribuita unei divinitati generoase. Divinitate ce e apoi scuzata prin neputinta omului. Haide...credeam ca poti mai mult de atat...Vorbeste-mi despre iubire, cadoul cel mai de pret al lui pentru oameni. Iubirea pentru semenii nostri. Acel sentiment inaltator care te da cu curu de pamant cand te astepti mai putin. Sau te pomeni ca ne trage necuratu in jos... Sorbi zambind o gura de vin.

Vru sa riposteze imediat dar stia ca acceptand provocarea s-ar fi aventurat pe un teritoriu extrem de periculos. Ar fi ajuns mai mult decat probabil la o disectie pe viu atat a ei cat si a lui din prisma iubirii. Ar fi avut poate multe sa-i reproseze insa constientiza ca ar fi insemnat poate si o autocritica.

-      Iubim diferit...incepu timid. Unii iubesc si sentimentul ce il simt cand stau la umbra unui copac vara citind, sau admirand un rasarit de soare la malul marii. Iubesc faptul ca traiesc, si se lasa patrunsi de fiece senzatie ce le inunda corpul.

-     Dar tot ei se lasa prada si se mistuie in flacarile pasiunii. Ard repede sau mocnit insa invariabil ajung cenusa in bataia vantului.

-     Ei sunt cei ce multumesc Domnului pentru dar cand il au, insa blestema atunci cand odata prinsi in chingile dragostei isi vad visele spulberate. Sunt capabili sa astepte dupa un ideal cate o viata intreaga si cand ii dau cu piciorul il blestema pe Dumnezeu pentru cruzimea Lui.

Il observa privind-o lung cum incepea sa-si dea drumu la vorbe, zambitor savurand fiecare inghititura de vin sau fum de tigara. Se indrepta catre un drum cu o singura destinatie si stia asta. Trebuia sa coteasca cumva la primul macaz.

-     Si ar trebui sa-i multumeasca ? binenteles in conditia in care acceptam ca sine-qua-nona existenta lui.

-     Da!  Isi dadu seama ca aproape strigase si il privi atenta. Ridicase curios doar o spranceana si astepta continuarea cu paharul la jumatatea drumului. Da, ar trebui, continua ea. Pentru ca datorita Lui au putut trai sau chiar traiesc un sentiment atat de profund, intens si nobil. In fapt datorita Lui chiar simt ca traiesc.

-     Ce te faci cu cei care insa nu credeau nici inainte nici dupa. Si chiar nu blestema pe nimeni ?

-     Au o problema... pentru ca...

-     Da, au o reala problema intrucat trebuie sa isi asume responsabilitatea esecului. Nu il pot atribui nici unei divinitati si nici nu pot multumi vruneia ca au trait asa zis “intens”. In fapt nu au pe umerii cui nici sa lase povara, nici sa planga. Se refugiaza in ei insasi, si se consuma acolo. Da, ajung cenusa, insa nu e cenusa pe altarul domnului. E in vant, e irosire...

-     Pana si de acolo insa pot renaste.

-     Cei care mai vor sa o faca. cei care mai vad un rost in a continua. Si da, cu precadere cei ce incep sa creada. Sa creada ca asa le-a fost dat sa fie ori ca viata mai are inca ce sa le rezerve. Ca exista un dumnezeu acolo care vede ce, cu o mana ia si cu alta da. Cei ce se amagesc.

-     Pai cu alte cuvinte....

-     Pai cu alte cuvinte totul e o mare amagire, o intrerupse taios. Credinta ca parte componenta a vietii, si chiar viata in sine.  In fond insa traim fara un orizont. Ne trezim dimineata cu perspective efemere, insa fara certitudini. Ne imbatam cu apa rece crezand intr-o finalitate suprema, divina, a existentei noastre cand de fapt navigam fara tinta. Nu, nu exista nici o finalitate de acest fel. Tot ceea ce facem e pentru traiul zilnic, pentru un confort carnal. Dar din teama de a nu pierde totul, ne amagim cu scopuri care mai de care mai inaltatoare. Acceptarea insa a unei astfel de idei poate cutremura din temelii si cele mai puternice caractere. Petru ca orice efort, orice stradanie traieste prin iluzia unei finalitati care iata ca nu exista. Si cum reactionezi ?... Renunti la tot ?...Te impaci cu ideea ? Greu de spus intrucat sunt atatea si atatea perspective, este imposibil de generalizat. “Fericiti cei saraci cu duhul”...Simplu si eficient. Scutiti de cautari interioare, scutiti de framantari una mai metafizica decat alta, fericiti ca bovina ce isi primeste portia de fan. Complacandu-se in simplitate si in fericirea unei credulitati ieftine. In ignoranta si nepasare. Cateodata da, este un mare avantaj. In general aceste biete bovine sunt mult mai puternice psihic. Nu au un motiv pentru care sa cedeze. cineva de acolo de sus ii vegheaza. Insa de cele mai multe ori devin intruchiparea ipocriziei.

-     Nu !...Sunt si cei ce isi cauta si isi gasesc o finalitate numai prin credinta. Uitand de existenta carnala, dedicandu-se trup si suflet lui Dumnezeu ! Traiesc din si prin iubirea Lui.

-     O mana de calugari... Iubirea draga mea, e un sentiment uman, fara nimic divin in el. Un semn de slabiciune de altfel. Ne schimba, ne modeleaza dupa pofta. Nu ne putem impotrivi ci doar asistam neputinciosi la spectacol. Rezistenta oricat ar fi ea, pana la urma e in van.

Privirea lui usor incruntata o patrunse adanc iar vorbele ii readusera starea de teama. Unde batea oare?... Unde vroia sa ajunga ? Pulsul i se accelerase iar vorbele ii ieseau tremurand de pe buze.

-     Putem sa ne lasam purtati de ea, sa o controlam in acelasi timp sa ne controlam pe noi. Si apoi sa ii multumim...

-     Ha, ha, ha Rasul ii suna strident in incapere, Sa ne lasam purtati dar sa o controlam... cat de prostuta esti. Arunca o privire in jurul tau. Ti se pare ca s-a lasat controlata de ceva ?... Ti se pare ca am plutit pe aripi de vant ? Nu fi copila. Cand semeni vant culegi furtuna. Priveste in jurul tau si spune-mi unde vezi grandoarea maretului dar divin catre umanitate, iubirea pentru semeni...Cand iubirea pentru propiul fiu are ca finalitate rastignirea in mod barbar pe o cruce cum poti sa te astepti la...

-     Asta e blasfemie ! Sacrif...

-     Ti se pare ca as avea vreo aura deasupra capului sau vreo pereche de coarne ? hai sa lasam acuzatile astea pe alta data.  Daca nu doresti sa te lamuresti cu ceea ce vezi in jurul tau, in ceea ce priveste cat de uman si de nociv e acest sentiment, incearca atunci macar sa te uiti in oglinda si sa-mi spui ce vezi...

-     Nu inteleg... Cascase ochii mari nevenindu-i sa creada. nu banuia ca ar fi fost atat de direct. Nu banuia nimic din ce gandea. Pentru prima data nu il putea simti, nu il putea intui.

-     Iti zic eu atunci. vocea ii deveni si mai taioasa, privirea i se incrunta. O viata dusa pe apa sambetei in scopul unui vis, unui ideal de neatins poate, in scopul divinului dar iubirea. Pusa sub diverse masti, ascunsa precum gunoiul sub pres, iesita insa la iveala mai devreme sau mai tarziu. Te amagesti ca inveti sa o controlezi si pana la urma realizezi ca marioneta ai fost tu in tot acest timp. Nu draga mea. Ea va invinge pana la urma, va iesi la lumina cand te astepti mai putin. Cand va crede ea de cuvinta. Cand va gasi momentul tau cel mai slab, cel mai propice sa te exploateze. Si crezi ca e singura? Nu...Intodeauna va rasari insotita de cele mai adanci frustrari si temeri, cele mai nebanuite agnoase ascunse in tine. Le credeai ingropate, pierite, vindecate insa nu erau decat uitate, trecute cu vederea. Vechi rani isi rup coaja dand la iveala plagi puroind, mustind de cangrena acumulata.

Se ridica si se indrepta catre fereastra tinand intr-o mana paharul cu vin. Privi cateva clipe pierdut undeva in zare. Il urmarea cu rasuflarea taiata. Cuvintele nu ii mai veneau pe limba, gandurile i se invalmasau in cap. Secundele de tacere pareau veacuri. Aerul devenise irespirabil si presiunea din camera era de nesuportat.

-     Nu sunt orb. Si chiar de as suferi de vreo astfel de pierdere temporara nu ar dura mai bine de zece ani. Stii bine ca ceva s-a rupt atunci. Din momentul in care nu am mai fost doar doi copii. Din clipa in care o tinere de mana nastea un fior. Din clipa in care am inceput sa rosim. Ne-am invartit dupa visin pana cand am aruncat dupa cum spuneam gunoiul sub pres. Anii au trecut, eu...iata-ma cazut victima pasiunii. Tu...ma urmezi pretutindeni docila, manata inconstient de iubire, ascunsa sub mantia datoriei si traditiei. Rahat. Ai inceput sa suferi laolalta cu mine. Se vedea. Nu intelegi ca si-a facut loc si pana la urma te-a invins. a iesit la suprafata. Uite-te...am incercat sa fug sau sa uit, si pana la urma am fost invins. Poate ca nu am fost suficient de tare, insa nu asta cred ca a fost problema. Am refuzat sa accept ideea si sa traiesc cu ea, sa o fac parte a existentei mele, o simpla experienta. Cand fugi sau incerci sa uiti ti-am spus...mai devreme sau mai tarziu vei fi prins din urma. Si o da, toate vor rasari la suprafata.

Transpiratia ii curgea pe frunte si isi musca buzele. Stia ca are dreptate, stia ca ar fi trebuit totusi sa plece cu multi ani in urma si sa accepte ideea exact cum spunea si el, ca pe o experienta esuata.

-     Am incercat sa te fac sa pleci, sa te alung, sa nu treci prin ceea ce trec eu, sa nu te distrugi cum o fac eu. Diferenta insa intre noi a fost acest dumnezeu al tau. Mereu crezand ca iti va rezerva ceva, mereu lasandu-te chipurile in mana lui cand in fapt erai manata de pasiunea ce o ascunsesei adanc in tine. Totusi credinta asta te-a facut sa nu te framanti sa treci mai usor de la o zi la alta. Cateodata chiar apreciez naivitatea, zau. Finalitatea insa era aceiasi. Am intrezarit-o de mult. Iar cand eu am inceput sa trec prin aproape acelasi lucru am vrut sa te feresc. Nu vroiam sa ma joc cu tine. Pana la urma se pare ca trebuie sa ne declaram invinsi amandoi.

Se rupse din privitul in noapte intorcandu-se si inaintand usor dar cu pasi apasati catre ea. Se opri aproape de ea si se aseza pe marginea fotoliului. Cu miscari ferme ii prinse mainile in ale lui. Nu mai vroia sa spuna nimic in timp ce ea ramasese fara glas. Era intimidata si bulversata. De la persoana care nu i se mai adresase de cateva saptamani bune la persoana care o gasise in aceasta noapte... trecerea era halucinanta iar modul in care scormonise in firea ei o sfaramase.

Vazu chipul lui apropiindu-se si isi inchise instinctiv ochi. Prefera sa traiasca acel moment ca pe un vis. Ii simti intai rasuflarea si apoi buzele pe ale ei. Mainile se oprira din tremurat si devenira moi si ascultatoare in palmele lui. Se lasase complet in voia lui. L-a simtit cum s-a ridicat si s-a mutat in spatele ei insa nu a deschis nici ochii, nu a facut nici o miscare. Inca isi traia visul, inca mai simtea urmele rasuflarii lui pe fata, pe buze,... Inca ii simtea parfumul invaluindui tot trupul.

Apoi a simtit stransoarea. La inceput mirata a vrut sa se impotriveasca. In cele din urma a acceptat ceata ce incepuse sa-i invaluie privirea, ca pe o sentinta. Intr-un mod sau altul visul ei isi gasise finalitatea. Nu vroia sa distruga asta. Mana, inerta, ii cazu peste marginea fotoliului, ultimul loc in care il vazuse. Degetele ii atinsera paharul de vin ce il asezase pe masuta de langa. Undeva departe, zgomotul paharului, spargandu-se de podeaua rece, a fost cel din urma lucru ce il auzi. Apoi ceata deveni desavarsita si isi inchise ochii zambind impacata.

         Panica parea sa se fi curmat in oras. Focul fusese in cele din urma stins si sutele de tarani adunati in fata ramasitelor casei asteptau cu sufletul la gura mai multe noutati despre incendiul petrecut in noaptea aceea. Vorba umbla cum ca ar fi fost gasit corpul unui barbat carbonizat. Femeile dadeau din cap a lehamite, barbatii isi sopteau conspirativ la ureche ultimele zvonuri. De fapt se asteptasera, mai devreme sau mai tarziu, la un astfel de deznodamant. Li se paruse o aratare stranie inca din primele zile cand se mutase.

O facuse chiar in miezul noptii si, de atunci, de mai bine de un an, locuise singur.