In Ritm De Merlot
O senzatie de liniste si pace
ii invaluia toate simturile. Ii placea sa se gandeasca la ea ca la o pace
temporara interioara. Cu toate acestea era din ce in ce mai slabit, starile de
febra nu il parasisera ba mai mult se accentuasera. Nu mai pusese nimic in gura
de mai bine de 6 zile si se incapatana sa nu o faca nici in continuare in ciuda
tuturor reprosurilor ce le auzea in jurul sau. Slabise considerabil iar stresul
si starea depresiva ce si-o alimenta singur il macinau si il devorau. Vizitele
prietenilor de odinioara se rarisera, satui si ei sa il mai vada distrugandu-se
singur. Rand pe rand au incercat la inceput sa
il aduca cu picioarele pe pamant, apoi sa il faca prin diverse metode sa uite
cele intamplate iar in cele din urma, cand starea lui s-a agravat cazand la
pat, au recurs la ajutor de specialitate. Nici macar doctorii ce ii fusesara
adusi insa nu reusisera sa il intremeze, lovindu-se mereu de incapatanarea si
cerbicia lui in a le asculta sfaturile. Stiau si ei ca totul trebuia sa plece
de la el si de la vointa lui de a-si reveni, nicidecum de la vreun sfat sau vreun tratament medical. Cu
toate acestea se incapatana sa se izoleze de restul lumii, refuza hrana si isi
gonise aproape toti servitorii din casa. O singura slujnica se incapatanase sa
nu il paraseasca. Nimeni insa nu stia daca o facuse doar dintr-un spirit de
devotament ori sentimente de alta natura o impiedicara sa plece laolalta cu
ceilalti. Zilnic ii schimba farfuriile cu mancare, mereu cu speranta ca in
dimineata urmatoare va gasi vesela goala, fara nimic din ceea ce ii pregatise
cu o seara inainte. De fiece data insa se vedea nevoita sa-i ia bolul neatins
din acelasi loc in care il asezase. De o vreme incoace nu o mai lasa nici sa ii
schimbe asternutul, cu toate ca dimineata il putea chiar stoarce de la febra.
Nici cand isi parasea camera pentru scurte plimbari in curtea casei nu indraznea.
O facuse odata. Ia schimbat asternutul, a aerisit camera, a golit scrumierele.
Nu asteptase multumiri, si poate nici macar un zambet sau o grimasa din partea
lui, insa cu atat mai putin s-ar fi gandit ca va cadea prada unei furii pe care
nu o mai vazuse la tanarul domn niciodata. In ziua aceea a batut-o crunt,
urmele fiind vizibile inca pe fata ei.
Statea si il urmarea cum isi
purta pasii agale pe potecile parcului din spatele casei, calcand greoi in acel
decor tomnatic, printre rauri de frunze
vestejite. Nu iesea niciodata cand era soare. Prefera sa se plimbe doar in
dupa-amiezele si serile innorate cand statea sa ploua, mutandu-se apoi in
camerele imense ale casei de indata ce primii stropi de ploaie isi faceau
aparitia. Erau doua incaperi mari cu larga deschidere, printr-un balcon imens,
catre o terasa de la marginea parcului. Aveau podeaua din marmura alba si
candelabre din cristal desprinse parca din grandoarea celor de la Versailles. Renuntase insa
la majoritatea decorurilor, la piese de mobilier, si vitrine, la carpete si la aproape
toate tablourile. Mai pastra doua fotolii in fiece camera si o singura canapea,
toate invelite cu panza alba, martore parca la o crima oribila petrecuta acolo,
alaturi de ochii sfidatori a catorva nuduri asternute pe un tablou in ulei. Pe
jos, pe marmura fina, era asternut un covor subtire de frunze moarte,
aduse de vant prin ferestrele larg deschise. Perdelele disparusera demult,
singurele supravietuitoare fiind draperiile din matase ce pastrau urme vizibile
de la vant.
Azi il simtea parca mai linistit, insa, tocmai acea
serenitate nu-i dadea pace. Simtea apasarea din pasii lui, din respiratia lui, din aer. Nu putea fi altceva decat linistea aparenta
dinaintea furtunii. Un cantec mut de lebada. Pentru prima data luase un palton
pe el si un fular, aruncat neingrijit la gat, inainte de a iesi. Pentru prima
data ridicase privirea in directia ei cand o auzise. Ii era teama sa ia totul
ca pe un semn bun. Prea mult timp trecuse de cand cazuse prada disperarii si
durerii. Prea mult timp de cand incetase sa mai spere, sa mai traiasca cu
adevarat. Uitase chiar ultima data cand ii daduse buna-dimineata jovial,
asteptand pofticios sa ii aduca la biroul sau de lucru cafeaua cu lapte si
miere. Incerca un efort de memorie pentru a descoperii ultima partida de
vanatoare alaturi de prietenii sai, ultimul sfarsit de saptamana cand isi
pusese ogarii la treaba. Acum nici pe acestia nu-i mai avea. Unii murisera iar
cei care ramasesera in viata ii daduse unei cunostinte sa ii ingrijeasca. Isi
amintea imaginea bucatariei cateva luni in urma... Forfota ce o cuprindea
aproape la fiecare vizita anuntata. Avea ceva din grandomania vechilor nobili.
Totul trebuia sa fie imaculat, mancarurile din cele mai alese si intodeauna cu
mult mai mult decat ar fi fost necesar unui numar triplu de oaspeti. Iepuri
fripti, rata sau fazan umplut cu ciuperci, laba de urs, prepelite pe protap,
purcei de lapte, vitel inabusit in unt, pastravi marinati... Erau serviti din
cele mai scumpe portelanuri existente si tacamuri din argint. Nimic nu trebuia
sa ii afecteze imaginea si totul trebuia sa fie mai mult decat pe placul
musafirilor, indiferent de cine erau acestia. Era o vreme, isi amintea ea, cand
era perfect. Trebuia sa fie perfect.
Serile se incheiau cu el
recitand din Baudelaire ori Byron, lasandu-se toti prada aromei celor mai fine
vinuri. Discutau alteori filozofie pana in zorii zilei sau pana cand se
retrageau in camere cu ochii carpiti de somn ori ademeniti de cate o prezenta
feminina. Erau zilele in care ea se simtea utila, in care simtea ca munceste pentru
un adevarat gentelman. O slujba care devenise aproape o traditie in familia ei.
De mai bine de un secol slujeau alaturi de ei si iata ca firul era pe cale sa
se rupa. Ultimul membru al acelei familii parea sa se stinga pe zi ce trece. Nu
putea sa fie martora la asa ceva. Nu vroia sa fie ea aceea care ar fi asistat
la asta. Supravietuisera razboiului, trebuiau sa fie in stare sa treaca si
peste asta. Acum cand in fata lui se deschisese o cariera promitatoare, cand
lucrurile pareau sa se aseze in tara, acum era
momentul sa profite, sa-si faca un nume. Nu vroia sa il lase sa renunte asa
usor insa nici nu putea face nimic. Era total schimbat si mai grav, parea
resemnat. Incercase sa readuca langa el cativa prieteni insa ii gonea mereu fie
prin aceleasi nesfarsite lamentari, fie prin izbucnirile lui de multe ori
violente. Niciodata nu a fost curioasa de amanuntele idilei ce il adusesera in
acel hal desi cunostea ce se petrecuse. Era de altfel imposibil sa scoata de la
el un simplu gest d-apai o vorba , sau mai mult, detaliile unei iubiri
neimplinite.
A fost surprinsa sa vada ca in seara asta a intrat mai
repede in casa desi nici nu incepuse inca sa ploua si nici obisnuita pauza
langa vechea fantana arteziana nu o luase. Era o constructie nu de mari
dimensiuni, din piatra, peste care timpul lasase urme vizibile. Altadata alba,
acum culoarea hepatica se incadra de minune in peisajul depresiv al curtii. Nu
mai functionase de ani buni dar apa de la nenumaratele ploi se adunase in
bazinul ei. Trecuse multa vreme de cand nu o mai vazuse curatata de frunze. In mijlocul ei
trona o statueta a unui inger. Una din aripi ii era sfaramata iar dare negre i
se prelingeau pe obraji, atribuindu-i o imagine apocaliptica.
Ii paru foarte straniu cu
atat mai mult cu cat el mereu se oprea pe marginea fantanii, zabovind pret de
cateva minute. Era locul in care in ciuda sfaturilor medicilor si
cunostintelor, savura cateva inghitituri de cognac. Abia apoi, pana ca accesele
de tuse sa il napadeasca, lua usor drumul catre casa.
Il urmarii pe jumatate
ascunsa de tocul usii, cum intra inauntru si porni glont catre camera sa de
lucru. Acolo obisnuia doar sa studieze tainele pamantului acum insa ii devenise
si camera de zi si dormitor. Nu facea altceva decat citea sau scria, excesiv de
mult, poeme fara noima si sens, simple insiruiri de cuvinte macabre. Nu parea
sa bage de seama nici macar cand ea intra seara de seara si ii aseza cate ceva
de mancare sau cate un pahar de vin.
Cand era mult trecut de miezul
noptii, pasi in camera lui, usor, ca si cand nu ar fi vrut sa tulbure somnul
unui sugar desi stia ca un intreg regiment in mars fortat nu l-ar fi facut sa
intoarca privirea. In fundal, de undeva dintr-un colt al camerei de la un
patefon se auzea incet de tot o bucata muzicala indescifrabila pe moment. Dupa
cateva secunde de atentie realiza ca ceea ce se auzea era Carmen. Inainta spre
biroul lui si abia cand trecu pe langa pat observa ca adormise citind. Ii lua
cartea usor din mana asezand-o cu sfiala si evlavie pe noptiera. Era acelasi
volum de Baudelaire pe care parea ca ar vrea sa il toceasca.
Stinse un chistoc de tigara
ce fumega in scrumiera de piatra de pe birou si vru sa indeparteze acul
patefonului de pe placa. Ezita iar apoi
renunta lasandu-se in vraja muzicii. Il privii intai cu sfiala pentru ca mai
apoi, asezata intr-un fotoliu, sa il soarba din priviri. Lacrima si incerca sa
inteleaga cum ajunsese in acel stadiu. Isi amintea cum o chemase odata alaturi
de el, sa priveasca impreuna o tanara domnisoara dormind. Atunci i se paruse
tare nefiresc insa acum il privea fara cea mai mica remuscare. Nici in timpul
somnului nu mai avea nimic din stralucirea de alta data. Nici macar visele nu
pareau a-l smulge din cosmarul care il traia. Plangea in somn, icnind incetisor
si tremura spasmotic. Se ridica incet si cu grija mai aseza o patura deasupra
lui. Se ghemui apoi in fotoliu, cu picioarele la piept si lua cu ambele maini
cupa de vin din care nu parea ca el sa fi luat mai mult de o inghititura si
sorbi incet. Daca nu ar fi fost ea pana acum, era dus de mult isi spuse.
Incerca sa inteleaga ce se petrecea in inima lui, in sufletului. Cum putea fi o
singura fiinta, sursa unei astfel de avalanse de suferinta? Cat de mult trebuie
sa o fi iubit ? Si cum de nu a renuntat deodata la ea sau chiar la viata lui?
De ce a luat calea asta chinuitoare? Pesemne ca s-a jucat cu el, asemenea unui
savant ce studiind un fluture sfarseste prin a-i smulge aripile, adaugandu-l
apoi vastei sale colectii. Hm...sarmane...nu stiai cat de scurta poate fi
memoria unei femei daca ea doreste asta ?...Nu stiai cat orgoliu nemasurat sta
in ele, asteptand sa fie gadilat intr-una de neghiobi ca tine ? Odata cazut in
mreje lor nu ai de ales. Esti o sirena prinsa intr-un navod pescaresc. Se minuneaza
de tine, se distreaza cu tine iar apoi te ucid caci aduci ghinion. Te iau din
biblioteca precum un volum prafuit, sufla delicat praful de pe tine, te lasa sa
te deschizi singur, si ca prin magie, dupa ce te rasfoiesc fila cu fila te
arunca pe un raft de anticariat. Nu
prostutule, nu te pastreaza aproape niciodata. Ba mai mult, vor face vizite
batranului anticar strangand cu o mana la piept noul volum indragit, iar cu
cealalta mai rup doua trei file din tine...
Nu stiai ca roata se va
intoarce odata si odata ? Cat de repede ai uitat toate petrecerile pline de
fast, toate serile alaturi de domnite ce si-ar fi dat averea sa sfarseasca in
asternutul tau... Nu, nu judecai rau cand credeai ca iti vor doar faima si
averea. Dar greseai cand credeai ca-s toate o apa si-un pamant. Da, au fost
poate destule care au sfarsit suferind. Unele doar din orgoliu altele din
adevarata pasiune. Insa ai cazut in capcana vanatorului vanat.
Il vazuse cum tresarise inca
din prima seara cand daduse ochii cu ea. A fost prima data cand l-a vazut
fastacindu-se, rosiind. Se schimba vazand cu ochii. Devenea peste masura de
agitat in prezenta ei, si extrem de abatut cand nu auzea de ea cu zilele sau
chiar saptamanile. Serile alaturi de prieteni se rarisera si isi pierdura incet
incet tot fastul, in timp ce pentru ei ar fi vrut sa ii arate chiar si fata
nevazuta a lunii. Vazuse cum se joaca cu el dar cine era ea sa-i spuna ? Si
oricum nu mai asculta nici macar sfaturile prietenilor, ce in nenumarate
randuri ii atrageau atentia ca e mai aprins decat ar trebui sau ar merita
situatia. Asistase la cateva rabufniri violente ale lui, momente de singuratate
in care lovea si spargea tot ce ii iesea in cale. Auzise de dupa usa
camerei lui de lucru si cateva certuri cu ea. Urmau zile in care ramanea tacut,
ganditor si toata fiinta lui emana tristete. Marele soc insa a venit cand
intr-o dupa-masa de duminica, sosind de la vanatoare, intra in bucatarie carand
trei fazani si un iepure in mana, si ii anunta senin ca vanduse castelul si
urmau sa se mute. Era locul in care copilarise atat el cat de altfel toata
familia lui de generatii. Era casa de care pana si familia ei era legata de
generatii. Trebuia sa il urmeze oriunde s-ar fi dus. Isi amintea ca mama ei pe
patul de moarte pe atunci o sfatuise asta. Nu ii impusese. Vremurile se
schimbasera si putea decide si singura ce sa faca. Crescuse alaturi de el, il
iubea pe ascuns de la 15 ani dar invatase sa-si controleze dragostea si sa o
transforme in devotament pe masura ce anii adolescentei trecura. Nu putea sa il
lase sa plece singur. Atunci in acea dupa-amiaza decisese sa-l urmeze mereu. Nu
a fost atunci singura. Mai multi slujnici au vrut sa il insoteasca in noua casa
insa multi erau inutili iar cei ce si-au gasit cate un loc au renuntat treptat
pe masura ce starea lui s-a inrautatit. Trecuse mai bine de un an de cand se
mutasera si era impacata deja cu ideea. Nu avea poate fastul vechiului castel
insa nu era nici departe. Incepuse sa reia usor usor petrecerile. Prieteni noi,
aristocrati ai zonei, prieteni vechi ce strabateau distante lungi doar pentru
a-l intalni. Grandoarea parea sa fi
revenit la ea acasa. Locuri noi de vanatoare, largi parcuri pentru promenade
nocturne, aceleasi petreceri mari. Cu timpul insa s-au rarit iar imaginea ei de care se chinuise
sa fuga aparea ca o agnoasa a trecutului. Rand
pe rand camerele altadata cu aspect chiar princiar se transformau, pana la
stadiul grotesc actual. Slabea pe zi ce trecea, refuza vizite si incepuse chiar
sa jigneasca cu usurinta celui mai grobian birjar. Ramasese in cele din urma
complet singur pentru ca mai apoi mare parte si din slujitori sa fie ori
alungati ori fortati de imprejurari sa plece. Nici chiar cand a batut-o insa nu
a vrut sa-l paraseasca. Reusise sa ii aduca prietenii inapoi insa pentru putin
timp. Inevitabilul s-a produs in cele din urma si in cateva luni devenise epava
de acum.
Fosnetul patefonului o zmulse din ganduri. Lacrimile inca i
se prelingeau incet pe obraji dar impietrira cand, ridicandu-si capul il vazu privind-o
lung dintr-un fotoliu. Nu isi dadea seama daca ea era tinta sau privea undeva
departe. Panica pusese stapanire si mainile incepura sa-i tremure. Ii era teama
sa zica ceva si era de-a dreptul terifiata de reactia pe care ar fi putut sa o
aiba el. Nu reusea sa distinga insa nimic din ochii lui. Nici manie, nici
curiozitate, nimic. Pleca rusinata capul si cu miscari stangace vru sa se
retraga din fotoliu usor catre usa,
sa fuga, sa nu ii mai simta privirea. Isi retrase incet un picior de la piept
si il aseza pe podea, insa nu apuca sa il coboare si pe celalalt ca un zgomot
strident ii ingheta sangele in vine. Inchise ochii instinctiv nestiind ce se
intamplase exact dar constienta ca ea era cauza producerii acelui zgomot. Un
lichid ii se scurse sub talpa piciorului gol. Ii deschise totusi incet pentru a
observa sticla de vin pe care o varsase pe marmura rece. Era prea stanjenita si
prea coplesita de incarcatura momentului pentru a reactiona ca in alte dati,
cand, ar fi sarit sa stearga mai repede decat ar fi apucat cineva sa vada ca
ceva s-a intamplat. Se simtea ca o scolarita prinsa copiind de un profesor
sever. Cu privirea plecata il observa insa cum se ridica agale si se indreapta
spre semineu. Profita de momentul in care era cu spatele la ea pentru a scoate
sortul de pe ea si trecand-ul pe post de carpa sa incerce sa stearga . Mainile
ii tremurau insa, iar genunchii nu o mai ascultau. Vocea lui suna ca o lovitura
de gong.
-
Las-o.
-
Dar...
-
Mai este
destul... Bei un pahar cu mine ?
Era
inmarmurita. Sangele ii navalii in obraji, tremuratul mainilor se accentua.
- Cred ca va trebui sa torn eu in pahare
spuse cu un suras crud pe fata.
Ar fi vrut sa intre in pamant in clipele
acelea. Ar fi vrut sa o ia la fuga dar parca o mana invizibila o tinea pironita
in loc. Incerca sa refuze insa pe buze nu aparu decat o bolboroseala soptita.
“Revino-ti! Tre sa te aduni si sa refuzi asa cum se cuvine” isi spuse. “Este de
neconceput si ceva ce de altfel nu se cuvine. Controleaza-te” Totusi toata
educatia care o avea si toata disciplina ce si-o impusese se clatinau din
temelii. Un fior se descatusa innauntrul ei si ceva ii spunea sa intinda mana
sa accepte acel pahar.
- Nu fi prostuta...Nu musc...S-apoi una
peste alta e neplacut sa refuzi un pahar de vin.
- Dar....nu se cuvine...Eu...Doar....Stiti...
- Ti se pare cumva ca ar mai fi nevoie de
servitori sau majordomi pe aici ?... Nici macar un popa sau un cioclu nu si-ar mai gasi rostul
p-aici. Eh, de fapt popii nu si-au gasit rostul niciodata. Hai, trage fotoliul
ala langa semineu si lasa copilariile.
Realiza in acel moment ca nu mai avea
sens sa se opuna caldurii ce o invaluise. O stia si el probabil cum stia si ea
bine ca nu ramasese acolo doar din datorie. Totusi cu gesturi ce tradau mai
degraba o supunere docila apuca spatarul fotoliului si il impinse langa semineu
la doi metri de al lui. Cu mana tremurand lua paharul de vin si sorbi incet o
inghititura mica. Ar fi vrut ca acel pahar sa nu se termine niciodata. Ar fi
vrut sa-i vorbeasca sa il certe sa il palmuiasca sa il imbratiseze insa era
prea coplesita de sentimente.
- Stiti, mama dumneavoastra era totusi o
femeie religioasa. Si nu e bine nici sa ii intinati memoria nici sa luati
numele Domnului si slujitorilor Lui in desert.
- Pe dracu...totul e desertaciune raspunse
cu lehamite luand o gura de vin. Totul tine de noi insine. Suntem propriul
nostru dumnezeu si diavol laolalta. Ne facem iadul si raiul deopotriva cu mana
noastra. Taranul de pe camp nu munceste o viata intreaga pentru o mosie mai
mare pe lumea ceailalta sau pentru osanale heruvimie ori serafime. Nu, trage ca
sa aiba ce baga in gura, pentru o existenta mai buna prezenta, pentru ca apoi,
ce-i tarana in tarana sa se intoarca. Ne este atat de greu sa acceptam ca nu
mai e nimic dupa... Ne este frica sa ne gandim ca acolo se termina tot. Ceea ce
nu am putut intelege, ceea ce ne-a inspirat teama am demonizat. Sau am
divinizat. Umanitatea a comis crime inimaginabile in numele acestui dumnezeu si
a atribuit altele si mai teribile unui asa zis diavol. Cat de usor e sa aruncam
raspunderea. E asa usor sa ne exprimam idealurile in cuvinte si sa le adaugam
un “Da doamne” intru implinire, fara ca insa sa miscam un deget.
- Daca imi permiteti....
- “Daca imi permiti” si poate nici
atat...Suntem la un pahar de vin, discutam liber ce naiba... Plus ca nu cred ca
mai e cazul sa pastram distanta asta ce dureaza de mai bine de 10 de ani...
Aminteste-ti ca eram copii si alergam prin padure ca bezmetecii fara sa stie
nimeni unde suntem sau mai mult ca suntem impreuna. Dar sa nu divagam....cel
putin nu inca...hai, spune...
Mana
ei se inclesta pe pahar. Franturi din zeci de amintiri ii invadau mintea.
Trebuia sa isi pastreze cumpatul.
- Dumnezeu iti da, nu iti baga in traista...
- Cat de patetic suna... Nimic mai mult
decat o simpla vorba populara extrasa din viata de zi cu zi. Normal ca
atribuita unei divinitati generoase. Divinitate ce e apoi scuzata prin
neputinta omului. Haide...credeam ca poti mai mult de atat...Vorbeste-mi despre
iubire, cadoul cel mai de pret al lui pentru oameni. Iubirea pentru semenii
nostri. Acel sentiment inaltator care te da cu curu de pamant cand te astepti
mai putin. Sau te pomeni ca ne trage necuratu in jos... Sorbi zambind o gura de
vin.
Vru
sa riposteze imediat dar stia ca acceptand provocarea s-ar fi aventurat pe un
teritoriu extrem de periculos. Ar fi ajuns mai mult decat probabil la o
disectie pe viu atat a ei cat si a lui din prisma iubirii. Ar fi avut poate
multe sa-i reproseze insa constientiza ca ar fi insemnat poate si o autocritica.
- Iubim diferit...incepu timid. Unii iubesc
si sentimentul ce il simt cand stau la umbra unui copac vara citind, sau
admirand un rasarit de soare la malul marii. Iubesc faptul ca traiesc, si se
lasa patrunsi de fiece senzatie ce le inunda corpul.
- Dar tot ei se lasa prada si se mistuie in
flacarile pasiunii. Ard repede sau mocnit insa invariabil ajung cenusa in
bataia vantului.
- Ei sunt cei ce multumesc Domnului pentru
dar cand il au, insa blestema atunci cand odata prinsi in chingile dragostei
isi vad visele spulberate. Sunt capabili sa astepte dupa un ideal cate o viata
intreaga si cand ii dau cu piciorul il blestema pe Dumnezeu pentru cruzimea
Lui.
Il
observa privind-o lung cum incepea sa-si dea drumu la vorbe, zambitor savurand
fiecare inghititura de vin sau fum de tigara. Se indrepta catre un drum cu o
singura destinatie si stia asta. Trebuia sa coteasca cumva la primul macaz.
- Si ar trebui sa-i multumeasca ? binenteles
in conditia in care acceptam ca sine-qua-nona existenta lui.
- Da!
Isi dadu seama ca aproape strigase si il privi atenta. Ridicase curios
doar o spranceana si astepta continuarea cu paharul la jumatatea drumului. Da,
ar trebui, continua ea. Pentru ca datorita Lui au putut trai sau chiar traiesc
un sentiment atat de profund, intens si nobil. In fapt datorita Lui chiar simt
ca traiesc.
- Ce te faci cu cei care insa nu credeau
nici inainte nici dupa. Si chiar nu blestema pe nimeni ?
- Au o problema... pentru ca...
- Da, au o reala problema intrucat trebuie
sa isi asume responsabilitatea esecului. Nu il pot atribui nici unei divinitati
si nici nu pot multumi vruneia ca au trait asa zis “intens”. In fapt nu au pe
umerii cui nici sa lase povara, nici sa planga. Se refugiaza in ei insasi, si
se consuma acolo. Da, ajung cenusa, insa nu e cenusa pe altarul domnului. E in
vant, e irosire...
- Pana si de acolo insa pot renaste.
- Cei care mai vor sa o faca. cei care mai
vad un rost in a continua. Si da, cu precadere cei ce incep sa creada. Sa creada
ca asa le-a fost dat sa fie ori ca viata mai are inca ce sa le rezerve. Ca
exista un dumnezeu acolo care vede ce, cu o mana ia si cu alta da. Cei ce se
amagesc.
- Pai cu alte cuvinte....
- Pai cu alte cuvinte totul e o mare amagire,
o intrerupse taios. Credinta ca parte componenta a vietii, si chiar viata in
sine. In fond insa traim fara un
orizont. Ne trezim dimineata cu perspective efemere, insa fara certitudini. Ne
imbatam cu apa rece crezand intr-o finalitate suprema, divina, a existentei noastre
cand de fapt navigam fara tinta. Nu, nu exista nici o finalitate de acest fel.
Tot ceea ce facem e pentru traiul zilnic, pentru un confort carnal. Dar din
teama de a nu pierde totul, ne amagim cu scopuri care mai de care mai
inaltatoare. Acceptarea insa a unei astfel de idei poate cutremura din temelii
si cele mai puternice caractere. Petru ca orice efort, orice stradanie traieste
prin iluzia unei finalitati care iata ca nu exista. Si cum reactionezi ?...
Renunti la tot ?...Te impaci cu ideea ? Greu de spus intrucat sunt atatea si
atatea perspective, este imposibil de generalizat. “Fericiti cei saraci cu
duhul”...Simplu si eficient. Scutiti de cautari interioare, scutiti de
framantari una mai metafizica decat alta, fericiti ca bovina ce isi primeste portia
de fan. Complacandu-se in simplitate si in fericirea unei credulitati ieftine.
In ignoranta si nepasare. Cateodata da, este un mare avantaj. In general aceste
biete bovine sunt mult mai puternice psihic. Nu au un motiv pentru care sa
cedeze. cineva de acolo de sus ii vegheaza. Insa de cele mai multe ori devin
intruchiparea ipocriziei.
- Nu !...Sunt si cei ce isi cauta si isi
gasesc o finalitate numai prin credinta. Uitand de existenta carnala,
dedicandu-se trup si suflet lui Dumnezeu ! Traiesc din si prin iubirea Lui.
- O mana de calugari... Iubirea draga mea, e
un sentiment uman, fara nimic divin in el. Un semn de slabiciune de altfel. Ne
schimba, ne modeleaza dupa pofta. Nu ne putem impotrivi ci doar asistam
neputinciosi la spectacol. Rezistenta oricat ar fi ea, pana la urma e in van.
Privirea
lui usor incruntata o patrunse adanc iar vorbele ii readusera starea de teama.
Unde batea oare?... Unde vroia sa ajunga ? Pulsul i se accelerase iar vorbele
ii ieseau tremurand de pe buze.
- Putem sa ne lasam purtati de ea, sa o
controlam in acelasi timp sa ne controlam pe noi. Si apoi sa ii multumim...
- Ha, ha, ha Rasul ii suna strident in
incapere, Sa ne lasam purtati dar sa o controlam... cat de prostuta esti.
Arunca o privire in jurul tau. Ti se pare ca s-a lasat controlata de ceva ?...
Ti se pare ca am plutit pe aripi de vant ? Nu fi copila. Cand semeni vant
culegi furtuna. Priveste in jurul tau si spune-mi unde vezi grandoarea
maretului dar divin catre umanitate, iubirea pentru semeni...Cand iubirea
pentru propiul fiu are ca finalitate rastignirea in mod barbar pe o cruce cum
poti sa te astepti la...
- Asta e blasfemie ! Sacrif...
- Ti se pare ca as avea vreo aura deasupra
capului sau vreo pereche de coarne ? hai sa lasam acuzatile astea pe alta
data. Daca nu doresti sa te lamuresti cu
ceea ce vezi in jurul tau, in ceea ce priveste cat de uman si de nociv e acest
sentiment, incearca atunci macar sa te uiti in oglinda si sa-mi spui ce vezi...
- Nu inteleg... Cascase ochii mari
nevenindu-i sa creada. nu banuia ca ar fi fost atat de direct. Nu banuia nimic
din ce gandea. Pentru prima data nu il putea simti, nu il putea intui.
- Iti zic eu atunci. vocea ii deveni si mai
taioasa, privirea i se incrunta. O viata dusa pe apa sambetei in scopul unui
vis, unui ideal de neatins poate, in scopul divinului dar iubirea. Pusa sub
diverse masti, ascunsa precum gunoiul sub pres, iesita insa la iveala mai
devreme sau mai tarziu. Te amagesti ca inveti sa o controlezi si pana la urma
realizezi ca marioneta ai fost tu in tot acest timp. Nu draga mea. Ea va
invinge pana la urma, va iesi la lumina cand te astepti mai putin. Cand va
crede ea de cuvinta. Cand va gasi momentul tau cel mai slab, cel mai propice sa
te exploateze. Si crezi ca e singura? Nu...Intodeauna va rasari insotita de
cele mai adanci frustrari si temeri, cele mai nebanuite agnoase ascunse in
tine. Le credeai ingropate, pierite, vindecate insa nu erau decat uitate,
trecute cu vederea. Vechi rani isi rup coaja dand la iveala plagi puroind,
mustind de cangrena acumulata.
Se
ridica si se indrepta catre fereastra tinand intr-o mana paharul cu vin. Privi
cateva clipe pierdut undeva in zare. Il urmarea cu rasuflarea taiata. Cuvintele
nu ii mai veneau pe limba, gandurile i se invalmasau in cap. Secundele de
tacere pareau veacuri. Aerul devenise irespirabil si presiunea din camera era
de nesuportat.
- Nu sunt orb. Si chiar de as suferi de vreo
astfel de pierdere temporara nu ar dura mai bine de zece ani. Stii bine ca ceva
s-a rupt atunci. Din momentul in care nu am mai fost doar doi copii. Din clipa
in care o tinere de mana nastea un fior. Din clipa in care am inceput sa rosim.
Ne-am invartit dupa visin pana cand am aruncat dupa cum spuneam gunoiul sub
pres. Anii au trecut, eu...iata-ma cazut victima pasiunii. Tu...ma urmezi
pretutindeni docila, manata inconstient de iubire, ascunsa sub mantia datoriei
si traditiei. Rahat. Ai inceput sa suferi laolalta cu mine. Se vedea. Nu
intelegi ca si-a facut loc si pana la urma te-a invins. a iesit la suprafata.
Uite-te...am incercat sa fug sau sa uit, si pana la urma am fost invins. Poate
ca nu am fost suficient de tare, insa nu asta cred ca a fost problema. Am
refuzat sa accept ideea si sa traiesc cu ea, sa o fac parte a existentei mele,
o simpla experienta. Cand fugi sau incerci sa uiti ti-am spus...mai devreme sau
mai tarziu vei fi prins din urma. Si o da, toate vor rasari la suprafata.
Transpiratia
ii curgea pe frunte si isi musca buzele. Stia ca are dreptate, stia ca ar fi
trebuit totusi sa plece cu multi ani in urma si sa accepte ideea exact cum
spunea si el, ca pe o experienta esuata.
- Am incercat sa te fac sa pleci, sa te
alung, sa nu treci prin ceea ce trec eu, sa nu te distrugi cum o fac eu.
Diferenta insa intre noi a fost acest dumnezeu al tau. Mereu crezand ca iti va
rezerva ceva, mereu lasandu-te chipurile in mana lui cand in fapt erai manata
de pasiunea ce o ascunsesei adanc in tine. Totusi credinta asta te-a facut sa
nu te framanti sa treci mai usor de la o zi la alta. Cateodata chiar apreciez
naivitatea, zau. Finalitatea insa era aceiasi. Am intrezarit-o de mult. Iar
cand eu am inceput sa trec prin aproape acelasi lucru am vrut sa te feresc. Nu
vroiam sa ma joc cu tine. Pana la urma se pare ca trebuie sa ne declaram
invinsi amandoi.
Se
rupse din privitul in noapte intorcandu-se si inaintand usor dar cu pasi
apasati catre ea. Se opri aproape de ea si se aseza pe marginea fotoliului. Cu
miscari ferme ii prinse mainile in ale lui. Nu mai vroia sa spuna nimic in timp
ce ea ramasese fara glas. Era intimidata si bulversata. De la persoana care nu
i se mai adresase de cateva saptamani bune la persoana care o gasise in aceasta
noapte... trecerea era halucinanta iar modul in care scormonise in firea ei o
sfaramase.
Vazu
chipul lui apropiindu-se si isi inchise instinctiv ochi. Prefera sa traiasca
acel moment ca pe un vis. Ii simti intai rasuflarea si apoi buzele pe ale ei.
Mainile se oprira din tremurat si devenira moi si ascultatoare in palmele lui.
Se lasase complet in voia lui. L-a simtit cum s-a ridicat si s-a mutat in
spatele ei insa nu a deschis nici ochii, nu a facut nici o miscare. Inca isi
traia visul, inca mai simtea urmele rasuflarii lui pe fata, pe buze,... Inca ii
simtea parfumul invaluindui tot trupul.
Apoi
a simtit stransoarea. La inceput mirata a vrut sa se impotriveasca. In cele din
urma a acceptat ceata ce incepuse sa-i invaluie privirea, ca pe o sentinta.
Intr-un mod sau altul visul ei isi gasise finalitatea. Nu vroia sa distruga
asta. Mana, inerta, ii cazu peste marginea fotoliului, ultimul loc in care il
vazuse. Degetele ii atinsera paharul de vin ce il asezase pe masuta de langa.
Undeva departe, zgomotul paharului, spargandu-se de podeaua rece, a fost cel
din urma lucru ce il auzi. Apoi ceata deveni desavarsita si isi inchise ochii
zambind impacata.
Panica parea sa se fi curmat in oras.
Focul fusese in cele din urma stins si sutele de tarani adunati in fata ramasitelor
casei asteptau cu sufletul la gura mai multe noutati despre incendiul petrecut
in noaptea aceea. Vorba umbla cum ca ar fi fost gasit corpul unui barbat
carbonizat. Femeile dadeau din cap a lehamite, barbatii isi sopteau conspirativ
la ureche ultimele zvonuri. De fapt se asteptasera, mai devreme sau mai tarziu,
la un astfel de deznodamant. Li se paruse o aratare stranie inca din primele
zile cand se mutase.
O
facuse chiar in miezul noptii si, de atunci, de mai bine de un an, locuise singur.